• Ştefan Găitănaru, şeful catedrei de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Piteşti, susţine că primii paşi deja au fost făcuţi

• originar din Ocnele Mari, profesorul universitar doctor afirmă că, încă din vremea studenţiei, visa să predea la Vâlcea

- Aţi fost elev al Şcolii Generale din Ocniţa. Ce amintiri vă leagă de această perioadă?

Trebuie să spun un lucru, pe care l-am mai spus şi altădată. În condiţiile în care eu, acum, sunt profesor şi coordonez foarte multe lucrări de gradul I, în toată ţara, dar, în special, din zona Argeşului şi a Vâlcii, pot să spun despre şcoala aceasta, că a fost una dintre cele mai bune instituţii de învăţământ, prin care eu am trecut. În mod ciudat, dar adevărat, a fost o şcoală de ţară extraordinară. Nu vorbesc afectiv. Vă spun cu sinceritate, chiar mă mir cum a fost posibil ca într-o şcoală de ţară să fie atât de mulţi profesori nemaipomeniţi. Din formarea mea ca personalitate ştiinţifică şi morală, nu pot să-i exclud pe profesorii mei: Gheorghe Iordache;  Svastică Ciuperceanu; învăţătorul meu, Boiangiu, de la care am luat şi bătaie, care mie mi-a prins bine atunci. Dacă nu era el, tot trebuia să mi-o dea cineva, la acea vârstă. Au fost foarte mulţi profesori extraordinari la Şcoala din Ocniţa. Profesoara mea de limba română, spre exemplu, despre care cred că ar fi făcut faţă, cu demnitate, în toate sistemele de învăţământ. Sunt convins că profesorul Iordache i-ar fi depăşit pe unii care lucrează acum în învăţământul superior. Nu exagerez, absolut cu nimic, sunt un tip realist. Ce pot eu să fac acum? Să mulţumesc profesorilor care mai sunt acolo, dar şi Primăriei de aici, care observ că acordă o importanţă reală actului educaţional, fapt pe care trebuie să-l aibă şcoala pretutindeni.

- Nu cu mult timp în urmă aţi fost declarat cetăţean de onoare al oraşului Ocnele Mari. Ce reprezintă pentru dumneavoastră această distincţie?

Am spus şi atunci şi o spun şi acum, cu riscul asumat de a mă repeta: n-am făcut nimic altceva decât să-mi fac datoria, cum m-am priceput eu mai bine, aşa cum şi dânşii o fac, acum, aici. Am ţinut să le mulţumesc, cu totul şi cu totul special, pentru faptul că s-au gândit să evidenţieze un profesor. Este de apreciat faptul că se mai gândeşte lumea la cadrele didactice. Oamenii care îşi desfăşoară activitatea aici, în Primărie, sunt implicaţi în realitate. Instituţia dascălului este cea care rămâne. Găitănaru vine şi trece.

- Care este relaţia cu studenţii pe care-i pregătiţi şi care consideraţi că este diferenţa între o universitate de stat şi una particulară?

Despre relaţia mea cu studenţii, cred că mult mai potrivit ar fi să-i întrebaţi pe ei, dar pot să vă spun că sunt relaţii foarte bune. Eu nu realizez, cu obstinaţie, aşa cum fac mulţi, distanţa între profesor şi student. Practic, noi suntem parteneri într-un proces de învăţare şi, uneori, ţin să le amintesc acest lucru. De obicei, ei mă întreabă două lucruri: ce caut eu să fac învăţământ superior la Vâlcea (acesta a fost visul meu de când eram student) şi care este idealul meu în educaţie. Eu le spun că-l caut pe acela sau pe aceea care poate să fie mai bun decât mine. Nu este un simplu joc de cuvinte, chiar cred în acest lucru. Le-am spus că dacă nu găsesc unul, doi, care să fie mai buni decât mine, înseamnă că mi-am ratat cariera şi că, puteam să rămân foarte bine aici, la Ocne, la coasă, la căruţă, la plug şi, probabil, că le făceam pe acestea foarte bine. Am avut o surpriză zilele trecute. Fiind la o inspecţie de gradul I, la Câmpulung, profesoara de română, care absolvise, de fapt, facultatea de drept, în perioada în care se preda latina juridică, mi-a spus: „Din cauza dumneavoastră am ajuns eu profesoară. În momentul în care-mi predaţi, mi s-a trezit pasiunea pentru a fi profesor”. Trebuie să recunosc că era foarte bună. Faptul că şi-a făcut meseria cu pasiune, şi-a spus cuvântul. Eu cunosc cadre didactice foarte bine pregătite profesional, dar care, în activitatea de predare, nu sunt bune. Competenţa afectivă stabileşte o relaţie reală cu studenţii. Într-o societate  ideală, să spun aşa, cum poate vom ajunge şi noi vreodată, universităţile particulare ar trebui să fie nişte universităţi de elită, într-o competiţie permanentă cu cele de stat, pe care trebuie să le şi depăşească. Suntem pe la începuturi, în privinţa asta, este loc şi pentru ei. Un învăţământ care este competitiv are resurse de progres, iar dacă acesta va fi dirijat spre lucruri reale şi corecte, vor avea de câştigat şi universităţile particulare, dar şi cele de stat, sub aspectul calităţii procesului de învăţământ. Nu este rău că există facultăţi particulare. La nivelul competenţei, profesorii nu sunt diferiţi, pentru că omul sfinţeşte locul. Poate fi un profesor foarte bun la o universitate particulară, iar altul foarte slab la una de stat, dar şi invers. Deocamdată, adevărat este că universităţile de stat au mai multă rigoare, au încă tradiţia lor. Cel puţin, deocamdată, cred eu că sunt mai bune. Am avut o surpriză chiar în familie. Fiul meu a vrut să facă o universitate particulară, la Bucureşti, a făcut doi ani, după care a refuzat să-şi mai continue studiile acolo. Nu ştiu care este nivelul universităţilor particulare din Vâlcea, sper ca el să fie foarte bun. Eu nu mă gândesc la ele, mă gândesc, în special, la tinerii care merg şi învaţă acolo. Noi ne străduim să fondăm o universitate de stat în Vâlcea, pentru că Vâlcea are o tradiţie culturală extraordinară. Studiez mult problemele de istoria limbii, a civilizaţiei şi, de multe ori, mă refer la monumentele de cultură, de la Govora sau de la Vâlcea. Este păcat să existe o universitate de stat la Târgu Jiu, care nu are tradiţia culturală a Vâlcii. Lucrul acesta, pe mine, chiar mă doare. Dacă nu ar fi fost dorinţa aceasta a mea de a institui o universitate de stat la Vâlcea, eu ieşeam demult din învăţământ sau optam pentru oportunităţile pe care le-am avut de a preda în Franţa, Ungaria sau în alte părţi. Am auzit că există tot felul de proiecte. Vreau să subliniez că înfiinţarea unei universităţi de stat nu înseamnă înfiinţarea unei societăţi comerciale. Pentru a fi o universitate trebuie să existe minim două facultăţi acreditate …, este un proces care se desfăşoară în timp. Trebuie să existe minim 6000 de studenţi, noi deocamdată ne apropiem de doar 2000. La Facultatea de Litere, pe care eu am condus-o 10 ani, la Piteşti, şi pe care acum o conduc, din perspectiva şefului de catedră, la Vâlcea, avem specializarea româno-franceză acreditată, iar, în curând, vor fi acreditate şi altele noi. Deocamdată, această universitate virtuală, va creşte în vreo trei-patru ani, după ce va trece printr-un proces destul de dur. Ca să faci un dosar de acreditare sau autorizare presupune un volum de muncă imens, aproximativ 900 de pagini ce trebuie să conţină informaţii concrete, având în vedere faptul că există comisii foarte exigente.

- Din afirmaţiile dumneavoastră putem trage concluzia că, în maxim 3-4 ani, la Vâlcea va exista o universitate de stat, acreditată?

Sunt sigur, să ştiţi că o vom face! Am înţeles că şi autorităţile locale au, acum, deschiderea aceasta. Dacă avem sprijinul dânşilor, dacă energiile acestea se cumulează, o putem face şi mai repede.