Carmen Prodan este designerul pe care şi-l doreau femeile din Vâlcea. Din mâinile ei ies rochii unicat, iar la teatru costumele actorilor primesc aplauze furtunoase. Acum şi-a îndeplinit visul: să deschidă un atelier în care orice femeie să îmbrace rochia visată, rochie pe care nu o are altă femeie. „Când creez o rochiţă am impresia că o cunosc de undeva, eu nu fac decât să o aşez. Parcă o cunosc din altă viaţă!”, mărturiseşte designerul.

Pasiune moştenită

Femeia pe care am cunoscut-o cu ceva timp în urmă are o statură impozantă, este subţire şi o privire caldă. Nu îşi arată vârsta de 45 de ani. Vocea îi este joasă, iar mâinile par să vorbească în orice secundă despre ceva anume. Atelierul în care am găsit-o este mereu cald şi primitor, iar două manechine îmbrăcate în costume de epocă care te întâmpină încă de la intrare dovedesc pasiunea despre vechi şi nou, despre artă şi modernism. „Am o familie cu tradiţie. Şi părinţii, şi bunicii şi naşii au fost croitori. Eu le-am moştenit pasiunea. Fratele meu George şi-a ales o altă cale. Lui îi place mult electronica. De mic îi plăcea să se joace, să meşteşugărească. Pot spune chiar că este cel mai bun electronist din Vâlcea”, îşi începe Carmen povestea vieţii.

Prima rochie din hârtie creponată

Mereu în căutarea perfecţiunii, de mică a fost o fetiţă care se juca cu „petecele”, cum îi place să spună. „În clasa a III-a am aşteptat să plece mama la serviciu şi am început să îmi creez o rochiţă din  hârtie creponată. Eram plină de bolduri. Am stat îmbrăcată cu ea până la ora 4 când a venit de la serviciu şi m-a găsit îngheţată, dar nu m-a certat. Era mândră de ceea ce făcusem. Apoi am început să o mai ajut pe mama la lucru. La 12 ani făceam tivurile. Îmi lăsa de lucru, iar când venea acasă îmi spunea unde am greşit, să desfac. Mă săturasem de tivuri şi mă rugam să trec de stadiul ăsta. Dacă aveam nouă tivuri de desfăcut însă, nouă desfăceam. Primul costum însă, din material, l-am lucrat la 19 ani pentru o doamnă doctor stomatolog. Vroia un costum brodat pe o mătase chinezească veche de 20 de ani. Nu aveam voie să greşesc. A fost prima dată când mama nu a vrut să mă ajute. Şi a ieşit foarte frumos. Apoi am început să mă joc cu hainele mele pe care le modificam şi apoi le făceam cadou prietenelor. Îmi doream să fac altceva, să creez altceva decât ce făcea mama, adică rochiile şi costumele clasice”, ne destăinuie Carmen. 

Şcoala de Arte, secţia design-vestimentar la Cluj

Designerul din Rm. Vâlcea a făcut Liceul Textil, chiar dacă s-a pregătit să fie învăţătoare. Încă din anii de liceu a încercat să se întreacă pe sine, fiind o foarte bună elevă, mereu în competiţie. A fost angajată la fabrica de aţă, apoi la Casa de Modă Vâlcea unde a învăţat tainele broderiei. „Am urmărit cum lucrau fetele şi apoi acasă încercam să fac şi eu ce făceau ele. În scurt timp am început să creez broderii mai complicate”, ne împărtăşeşte Carmen. S-a căsătorit cu un ardelean şi a părăsit oraşul natal pentru Cluj, unde s-a născut Victor, lumina ochilor ei.  „Era mic şi eu nu aveam ce face acasă aşa că mi-am făcut clientelă, dar nici la maşină nu puteam să lucrez deoarece copilul era mic şi îl trezeam, aşa că lucram cu acul. Am dexterietate mare cu acul şi lucrez foarte repede. M-am înscris la Şcoala de Arte din Cluj şi am început să facem prezentări. La prima prezentare fetele creaseră rochii drepte. Simple, cu câte un pompon pe umăr. Eu am luat faţa de masă din dantelă, am început să o tai, apoi mă gândeam ce să pun pe ea că îmi trebuiau o grămadă de mărgele şi costau foarte mult. Aşa că am cumpărat fasole din piaţă şi am îmbrăcat-o în material. Am creat şi o pălărie în formă de ciupercă. Rochia mea era altfel decât a celorlalte fete”, continuă Carmen incursiunea în viaţa ei. Următoarea creaţie pentru o altă prezentare a fost creată din două maieuri, iar ultima din denim, care a fost vândută până la ultima creaţie, imediat după prezentare: „Era un soi de recunoaştere a muncii mele!”.

Creează costumele de la teatru

Carmen recunoaşte că în meseria asta trebuie să ai fantezie. Reîntoarcerea în oraşul natal i-a adus surprize: „Am văzut un anunţ pe posturile tv locale că se caută designer vestimentar pentru Şcoala de Arte de aici. M-am prezentat, i-am spus directoarei ce pot şi am fost angajată. Am făcut pereche bună cu Ionela Rusnac, un designer foarte talentat. La început nici maşină de cusut nu aveam şi am avut ideea să creăm pe pânză de sac. Le-am spus elevilor că ea poate fii vopsită, lucrată, fiartă, se pot face multe pe ea. Le-am făcut o poşetă din ciorapi de mătase, scobitori şi frânghie, mai mult ornamentală. Elevii pe care i-am avut au avut încredere în mine şi s-au dovedit talentaţi. Doi ani am stat acolo, apoi m-am angajat la Teatrul Municipal Ariel pentru că îmi doream mult să creez costume de teatru. Aveam impresia că poţi face orice ciudăţenie.  Apoi am realizat că nu e aşa simplu. Că trebuie să cunoşti omul care este actor, actorul, dar şi personajul pe care îl joacă. Că actorul trebuie să se simtă bine în costum, că poate oricând să îl refuze. Am învăţat că poţi fi pretenţios cu tine, că poţi face mereu ceva mai bun. Cinci ani am lucrat aici, cinci ani foarte frumoşi în care am învăţat foarte multe, unde am cunoscut nişte oameni extraordinari de care mă simt foarte legată, care ştiu să iasă foarte bine din orice situaţie. Fiecare persoană, actor, personaj te inspiră să creezi într-un fel anume. Laşi o amprentă la costumul pe care îl faci. Am plecat de la Ariel şi am început o colaborare foarte frumoasă la Teatrul de Stat Anton Pann, unde am găsit la fel un colectiv minunat şi m-am legat foarte mult de ei. Am făcut costumele integral la piesa „Ce înseamnă să fii onest”, şi am avut câteva colaborări la alte piese. Am lucrat până în prezent foarte bine cu domnul director Adrian Roman care nu te inhibă, te lasă să scoţi ce e mai bun din tine, şi eu cred că am făcut o echipă grozavă. Mi-a plăcut mult să lucrez cu regizori şi scenografi care îşi dau impresia că au aceeaşi nebunie ca şi tine”, povesteşte Carmen.

Kara design - atelierul unde se îmbracă femeile altfel
Pentru că marea pasiune a designerului de la teatru au fost rochiile, visul cel mare a fost deschiderea unui atelier unde să le creeze. „Am trecut de faza în care poţi crea orice ciudăţenie. Am vrut să fac rochii sofisticate pentru femei sofisticate şi nu numai. Am mania Doinei Levintza, cu care nu mă compar, dar o admir foarte mult, care a lucrat şi pentru teatru, şi anume pentru detalii. Mi-am dorit un atelier în oraşul meu unde să le arăt doamnelor că pot avea rochia dorită de la prezentările de modă, fără să se ducă prea departe. Am încercat mai multe variante de parteneriat, dar cea mai potrivită şi care s-a şi închegat este cea cu Diana Diaconescu, o femeie deosebită, care a creat şi Centrul de înfrumuseţare Allure. M-am gândit ca împreună să ne ocupăm de femeie, de la interior către exterior, de la modelare până la îmbrăcăminte. Aveam în minte acelaşi lucru şi anume să facem fiecare femeie să se simtă specială. Atelierul se numeşte Kara Design, pentru că orice femeie trebuie să se simtă „cara - frumoasă şi dragă”, ne povesteşte Carmen. Agenda de lucru a celor două femei de afaceri este foarte plină. În următoarea perioadă au de gând să facă prezentări de modă la Rm. Vâlcea, deoarece au lipsit în ultimul timp, au de gând să deschidă un punct de prezentare la Craiova, unde a fost prezentată anul trecut şi ultima colecţie a lui Carmen întitulată „La vie en rose”. „Femeia este frumoasă, noi nu facem altceva decât să îi arătăm şi să îi redăm încrederea în sine”, îi întăreşte cuvintele Diana Diaconescu, asociata lui Carmen.